Desi au trecut multi ani de atunci - hai sa zicem peste 20, in fond, nu conteaza chiar atat de mult cati :), tin minte ca ieri cum, in drum spre scoala, eu, eleva in clasa I, la vederea unui ghemotoc de blana alb cu negru care miorlaia de mama focului, nu am ezitat deloc: l-am luat, am deschis ghiozdanul, l-am pus cu grija inauntru si mi-am vazut de drum. De ce balanta din mine nu a ezitat? Simplu, pentru ca alta optiune nu aveam:
trebuia sa-l iau cu mine. Va voi scuti de restul povestii, care nu e chiar fericita: cert e ca acum, 20 si ceva de ani mai tarziu, am doua pisici minunate, de care ma bucur in fiecare zi. E drept ca nu-s de rasa, dar ce-mi trebuie mie pisici ai caror parinti au patalama? Iubirea de animale nu tine cont de asemenea fleacuri, ca altfel n-ar mai fi iubire, nu?
